Visul de a trăi într-o societate egalitară face parte din mine de când sunt mică - din acele sâmbete în care, în loc să mă joc, trebuia să particip la sarcinile administrative din casă. Cînd voi fi mare, voi avea o doamnă care mă va ajuta să fac curat, îi ziceam mamei. De atunci înțelegeam că dacă o faci pe una, nu prea mai ai timp să o faci pe cealaltă: treburile casei sunt sarcini obligatorii care vin înainte de plăcerea de a te bucura de week-end, de a citi o carte, sau pur și simplu de a face nimic. Cum să faci nimic?
În ultima perioadă observ că atunci când ai o sensibilitate aparte față de un subiect, viața îți scoate în cale situații care te ajută să îl înțelegi prin experiență trăită. Fără să vreau, într-o dinamică de grup ajung să observ multe lucruri: cît de divers este grupul, fac femeile parte din procesul decizional, sau sunt mai degrabă observatoare. Cine pune întrebările după o prezentare, cât de des avem tendința să ne cerem scuze, cine este asertiv și cine are nevoie constant de aprobare. Cine își asumă spațiul fără ezitare?
Am ignorat mult timp limitele de gen. Astăzi ele par din ce în ce mai blurate — dar nu au dispărut complet.
Mi-am dorit mereu să trăiesc într-o lume în care există, în mod implicit, un spațiu incluziv - în care nimeni nu se simte limitat în decizii și acțiuni, unde există un teren fertil pentru dezvoltare pentru un el și o ea, fiecare alegând forma lor preferată de manifestare.
Dar cum faci ca acest teren să fie într-adevăr un loc de creștere pentru ambii? Cum faci ca spațiile care erau până acum preponderent masculine să devină echilibrate?
Poți crea spații pur masculine și spații pur feminine. Dar atunci apare întrebarea: este diversitatea sănătoasă un mit sau poate deveni o realitate? Pentru că prezența în sine nu garantează nimic - contează siguranța de a participa. Nu este suficient să fii prezentă - trebuie să simți că vocea ta e naturală în acel spațiu. Doar așa apare complementaritatea reală, nu doar cea numerică.
Diversitatea nu începe cu numărul de femei sau de bărbați dintr-o cameră.
Ea începe cu ceva mult mai subtil: cu sentimentul de siguranță.
Siguranța de a pune o întrebare fără să simți că trebuie să te scuzi.
Siguranța de a avea o opinie diferită.
Siguranța de a ocupa spațiu fără să ceri permisiune.
În cele din urmă, calitatea spațiului comun este cea care contează.
Iar, pentru că sunt femeie, știu că un spațiu în care îți dorești să te exprimi este unul lipsit de glume nepotrivite, de replici cu doză de flirt sau de superioritate. Ele limitează și amintesc de practici arhaice - adesea precursoare al defensivității, al luptei de putere sau pur și simplu, al neparticipării.
Îmi doresc să trăiesc într-o lume în care nimănui nu i se amintește constant despre un așa-zis rol al său. O lume în care nimeni nu este limitat și în care, împreună, curățăm terenul de buruiene istorice, spargem ziduri și construim poduri unii către ceilalți.
